GESTURI ALE CREAȚIEI sau despre funcția eliberatoare a artei
Asemenea jocurilor ce imaginează un întreg univers prin câteva elemente, gesturile creatoare ale copiilor sunt capabile să reducă la esențial reprezentarea unui lucru sau a unei ființe. Este ca și atunci când ar fi suficient a reprezenta un triunghi peste un dreptunghi pentru a indica locuința ca adăpost al familiei. Poate nu întâmplător, în lucrul cu materia brută a lutului entuziasmul copilului provine din însăși senzația de victorie asupra multitudinii neordonate a experiențelor sale material-senzoriale ce constituie, în cele din urmă, provizia necesară de concepte clarificatoare.
În cazul modelajului, esențial este însuși acest punct nodal al constituirii unui pod între haos – domeniul întâmplărilor aparent lipsite de sens, al fluctuațiilor impulsive, și cosmos – înțeles ca domeniu al ordinii naturale și al celei instituite artistic prin forțele intelectului. Se constituie astfel un adevărat univers paralel însumator de experiențe – palparea unei materii reci, umede și inerte, urmată apoi de o apropiere directă – ideal neintermediată de instrumente ce pot avea tendința să violenteze lutul (batere, tăiere), mai degrabă o fină interferență între pielea extrem de sensibilă a mâinilor și curgerea materială a lutului. În cele din urmă, prin împrietenirea celor două părți există acea fereastră spațio-temporală în care lucrurile se creează de la sine, procesul artistic neîntârziind să îmbogățească cu multiple structurări imaginea tridimensională ca bază pe care o posibilă civilizație a viitorului s-ar putea constitui.
Ceea ce poate face modelajul deosebit de important în dezvoltarea creatoare a copiilor este însăși acea aplicație a abilităților de ambidextru, reflectând o îndemânare excepțională izvorâtă din dorința de a domina suportul material de manifestare. Bine-cunoscut este faptul că artiștii cei mai reprezentativi ai artei – Leonardo sau Klee, au stăpânit desenul cu ambele mâini, ceea ce constituie o activitate mentală lărgită ce pune în armonie cele două emisfere cerebrale (rațiunea analitică și imaginația artistică). Întruchipând prin câteva gesturi abstracte o întreagă cunoaștere umană și punerea ei în relație cu ansamblul universului spațio-temporal, creația se constituie asemenea unui veritabil demers ritualic în a nu reda vizibilul printr-o acțiune mimetică, ci a face vizibil dincolo de aparență universul totalizator al lumii, certificând într-o mare măsură actualitatea afirmației lui Paul Klee în urmă cu un secol: „Procesul artistic este mai complicat, mai vast decât un aparat de fotografiat perfecționat, iar artistul o creatură pe pământ și creatură în interiorul întregului, adică o creatură pe o stea între stele” (Paul Klee, Scrieri despre formă și teoria Designului, Bauhaus 1920).
Aspectul extrem de simplu al gesturilor creației poate să vorbească despre un primitivism ca o întoarcere periodică la o sursă arhetipală inepuizabilă. În același timp, el poate fi eliberator căpătând, prin formarea caracterului unor adevărate personalități, funcția de a transforma creativitatea într-o veritabilă forță plasmuitoare a mediului său de manifestare, împlinind crezul unui veritabil artist al sfârșitului de secol XX, Joseph Beuys: „Artă=Om=Creativitate=Libertate. Omul are astăzi posibilitatea de a modifica hotărâtor situația în care se află dacă se străduiește să realizeze libertatea prin angajarea capacității sale creatoare” (Plastica socială, 1970).
